De când mă știu, am fost pasionat să înțeleg cum funcționează mintea umană, iar viața m-a pus adesea în situații care m-au ajutat să înțeleg mai multe în acest sens și m-au motivat să studiez în această direcție. După adolescență, am urmat cursurile Facultatii de Științe Economice din Craiova. Dorind să învăț cât mai multe aspecte practice despre domeniul în care tocmai intrasem, am început și primul meu job în vânzări. Deoarece era un domeniu dinamic, mă bucuram în fiecare zi să comunic cu oameni noi și să găsesc cea mai bună soluție pentru a-i ajuta. Am învățat multe lucruri pozitive din acest domeniu, în special în ceea ce privește comunicarea și relaționarea cu ceilalți. În tot acest timp, nu am uitat însă pasiunea mea de a dobândi cunoștințe noi despre funcționarea creierului și a minții umane, continuând să mă documentez și să citesc o serie de cărți de neurologie, psihologie și dezvoltare personală. Deoarece am realizat că organismul uman nu poate fi privit ca un întreg fără a lua în considerare partea sufletească, am decis să urmez si cursurile Facultății de Teologie din Craiova, unde am găsit confirmarea că, pe lângă dimensiunea materială la care ne raportăm cu toții în cea mai mare parte a timpului, există și o dimensiune spirituală fără de care omul nu poate fi privit ca un întreg.

Datorită acestei experiențe, am început să reflectez tot mai mult asupra drumului meu profesional și sufletesc în viitor.

Astfel, am început să aprofundez și mai mult studiul despre cunoașterea minții umane și din dorința de a învăța în mod științific despre metodele și tehnicile psihoterapeutice folosite pentru a ajuta pe cei aflați în suferință, peste  câțiva ani, am decis urmez cursurile Facultății de Psihologie la Universitatea Bedfordshire din Marea Britanie.

A fost o experiență inedită având în vedere faptul că am avut ocazia să studiez într-un sistem de învățământ considerat printre cele mai performante la nivel mondial. Challenge-ul a fost să mă adaptez la un nou sistem de învățământ, diferit de cel din România și să asimilez o serie de aspecte despre multiculturalitate și, bineînțeles, să experimentez o abordare a psihologiei dintr-o perspectivă complexă, bazată pe cercetare științifică.

Și totuși... de ce acest parcurs? Ce m-a determinat să rămân pe acest drum al studiului pe care l-am urmat încă de la început?

De multe ori, am fost pus în situații când apropiați sau persoane pe care le-am cunoscut conjunctural mi-au cerut sfaturi în diferite probleme personale, iar acestea au funcționat.

Aprecierile pozitive m-au încurajat să continui acest drum al studiului, însă una dintre cele mai importante confirmări pentru mine că mă aflam pe drumul cel bun s-a întâmplat cu câțiva ani in urma  când eram în anul al doilea de studiu la facultatea de Psihologie din Marea Britanie. Într-o zi, am trecut printr-o situație inedită despre care doresc să vă povestesc în continuare. Așa cum spuneam, frecventam cursurile anului al doilea la Facultatea de Psihologie, iar între cursurile zilnice existau uneori pauze de una sau două ore, nefiind suficient timp să ajung acasă pentru a servi masa. Obișnuiam să traversez strada de la Universitate la un Mall din apropiere, unde exista un magazin alimentar de unde îmi cumparam frecvent cate ceva pentru o gustare. Fiind o fire deschisa si comunicativă, în scurt timp am reușit să mă împrietenesc cu personalul de la magazin și de multe ori obișnuiam să socializăm pentru a trece timpul mai repede, până ce venea vremea să merg din nou la facultate pentru cursul urmator. Îmi amintesc și acum că într-o zi, mergând la tejghea pentru a plăti produsele puse în coș, am fost întâmpinat de o domnișoară pe care o mai văzusem și anterior și care mă impresionase prin tonusul ei și zâmbetul pe care-l avea pe față de fiecare dată când își întâmpina clienții. De data aceasta, privirea ei era pierdută, nu initia contact vizual cu persoanele cărora le vorbea, părea tulburată și le răspundea în mare parte monosilabic, cu "yes" sau "no".

Mă gândeam eu atunci că arată de parcă i-ar fi murit cineva drag. Când am ajuns în fața ei, fiind marcat de o curiozitate apăsătoare, am îndrăznit să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva. Văzând-o în acea stare, știind că de obicei era o persoană veselă și entuziastă, am întrebat-o dacă poate fi înlocuită la ghiseu de o colegă și dacă ar fi de acord să schimbăm câteva cuvinte. Este adevărat că în trecut mai avusesem unele discuții sporadice cu ea. Eu îi spuneam atunci că urmam cursurile facultății de Psihologie, iar ea absolvise un master în Resurse Umane și nu înțelegeam de ce, după absolvirea masterului în Resurse Umane, nu optase pentru un job mai bun și preferase totuși să vândă la tejghea. Văzând că insist, în final a acceptat și am mers împreună într-o altă încăpere a magazinului. Eram foarte curios să aflu motivul pentru care era atât de tulburată. S-a uitat la mine și mi-a răspuns dintr-o dată: "Nu mai suport să mă văd așa!" "Nu mai vreau să trăiesc!" "Nu mai pot accepta asta!". Trebuie să recunosc că am intrat puțin în panică iar în capul meu "se învârteau" cuvintele... "Dacă ți-ai căutat-o, acum ți-ai găsit-o!" Vedeam în ochii ei că era copleșită de acea stare. Îmi spunea că, deși nu mânca mare lucru, se îngrășa tot mai mult pe zi ce trecea, iar faptul că avea deja o greutate foarte mare o înspăimânta. Este adevărat că avea o înălțime de aproximativ 162 cm și o greutate de 110 kg la vârsta de 28 de ani, după cum mi-a relatat personal. Nu îmi amintesc în detaliu ce am discutat cu ea la acel moment, dar știu că tot ce am făcut a fost să încerc să-i schimb modul de a gândi, felul cum se raporta la problema respectivă și să identific în mintea ei resursele personale care să o ajute să depaseasca acea stare. Peste aproximativ o oră și un sfert, discuția se încheia, iar eu am plecat la cursul următor, însă gândul meu a rămas la ea, simțind cumva o teamă să nu întreprindă vreo acțiune suicidara, pentru că realizam că se afla într-o stare de depresie.

Zilele au trecut, iar pentru mine a urmat o perioadă de examene, perioada in care nu am mai avut timp să o vizitez la magazin pentru a vedea daca a depasit starea respectiva. După încheierea perioadei de examene, m-am dus din nou să o vizitez, dorind să aflu cum îi merge, însă am aflat cu surprindere că demisionase de la magazin cu cateva zile înainte. Fostii ei colegi nu aveau informații despre noul ei loc de muncă, așa că am renunțat să mai pun întrebări. Timpul a trecut si după un an de zile, în timp ca eram in anul al 3 lea de facultate, într-o zi liberă, mă plimbam pe stradă cu un coleg de serviciu cand, la un moment dat, am fost salutați de cineva care s-a oprit în dreptul nostru și ma privea insistent. La început am crezut că îl cunoștea pe colegul meu, care era din Ghana, Africa, fiind amândoi persone de culoare. Cu un zâmbet larg și o strălucire în ochi, se uita spre mine și îmi repeta în engleză: "I'm like this because of you!" (Sunt așa datorită ție!). La prima vedere, nu înțelegeam ce se întâmplă, iar colegul meu mă privea cu suspiciune. Totusi, incercand sa-mi dau seama cine este, am realizat că semăna cu o persoană cunoscută. Misterul a fost rezolvat când mi-a spus că era acea persoană de la magazinul alimentar unde mergeam să-mi cumpăr cate ceva de-ale gurii în pauzele de la facultate și unde, într-o zi, am fost alături de ea într-un moment când avea mare nevoie. A fost dificil pentru mine să o recunosc, deoarece greutatea ei scăzuse până la 59 de kg. Atunci, mi-a mărturisit că nu-și explică cum, dar din acel moment, dupa discutia avuta în magazin, ceva s-a schimbat în mintea ei. În acea zi, s-a hotărât să-și mai ofere o șansă și după câteva zile, a început o dietă alimentară pe care spunea că tot eu i-am recomandat-o. A început să facă sport în fiecare zi și să reflecteze serios asupra stării ei emoționale și chiar asupra situației profesionale în care se afla. Acesta era motivul pentru care demisionase de la vechiul loc de muncă și optase pentru unul nou, care se potrivea mai bine cu dorințele și aspirațiile ei.

Am simțit o bucurie atât de mare încât, când m-am despărțit de ea, parcă pluteam gândindu-mă cum o simplă discuție oferită cu empatie, poate schimba pur și simplu mintea unui om, redându-i încrederea și motivația de a se schimba.

Atunci am zis... asta da confirmare! Sunt în locul potrivit, la facultatea potrivită, în domeniul potrivit, iar după absolvire, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi putea contribui la alinarea suferinței celor care vor simți că sunt persoana potrivită pentru a "pune umărul" alături de ei.

Din acest motiv și nu numai, nu o să mă opresc niciodată să încurajez pe oricine va trece printr-un moment greu în viața lui, oricare ar fi acesta, să ceară ajutorul unui specialist fără retinere și mai ales fără întârziere.

Cu mult drag,

Psiholog Tony Păun